Uncategorized


oare ce vă așteptați să găsiți aici din moment ce eu vă zic din start că this is no fantasy și că elefanții zboară și că piticii dansează? ei bine, nu prea știu eu la ce vă așteptați, dar vă zic cam ce o să găsiși. nimic altceva decât plămădeli ale unei minți care se vrea a fi de copil, dar a fost scăpată – în cap – într-o lume de oameni mari, o lume plină de clișee, în care vrei nu vrei trebuie să crezi că altfel te iei de cap și faci cale întoarsă. încotro? păi înapoi cu fața la pernă, unde altundeva? ei și clișeele astea.. ce-ți rămâne dacă tu nu crezi că în tot răul e și un bine, că după fiecare nor răsare soarele, că nu-i dracu așa negru? doar trăim bine, nu? bine bine, dar tot cu teama-n sân că ne-ar putea pica un drob de sare-n cap. și de-aia, stăm cuminți în banca noastră și așteptăm cu nerăbdare să vină următorul clișeu care să ne salveze.

a trecut aproape un an de când nu v-am mai zis nimic aici. și unii dintre voi m-ați întrebat de elefănțelul meu năstrușnic și aventurile lui, m-ați întrebat de ce nu mai scriu. ei bine, n-am mai scris pentru că nu aveam nimic de zis care să merite citit. nu că acum aș avea, dar mă rod gânduri cu zecile, cu sutele, se ceartă cu mine că le uit, că le tot ascund în felurite sertărașe ale minții mele și le țin departe de lumina zilei. și eu mi le tot repet, în încercarea de a nu le uita și mai adorm și ele se continuă în vis și dimineață – ia-le de unde nu-s! cred că voi toți pățiți la fel ca mine, noaptea înainte de culcare, vi se adună gândurile buluc. toate la un loc, toate își fac loc, un gând lângă celălalt, în locul celuilalt. și la un moment dat, nu mai deții controlul asupra lor. se îmbârligă pe acolo și nu mai au nici început, nici sfârșit. da, atunci știi că te fură somnul. atunci vine moș ene pe la gene. dar sunt gânduri așa de frumoase, pe care te lupți din răsputeri să le păstrezi, dar pe care le pierzi așa ușor.

și pentru că eu nu vreau/ nu mai vreau să le pierd, o să le aștern aici. să nu vă fie cu supărare.

Anunțuri

uite ce s-a gandit puf al nosru. nu stiu daca a fost bine sau nu, dar el si-a zis ca nu vrea sa-si continue povestea atata timp cat e suparat pe lume. el vrea ca viata sa fie o portocala. mare, rotunda si portocalie. cu coaja frageda si cu interiorul zemos si delicios, nici prea dulce, nici prea acru. cu multe vitamine. care iti dau multa energie, asa cum isi amintea el ca l-am invatat eu.

in schimb portocala e mica – seamana mai mult a clementina, si lui puf nu-i plac clementinele pentru ca au prea multi samburi cu care se inneaca – cu coaja zbarcita, si pe deasupra si amara. nici macar nu crede ca are vitamine. poate se imbolnaveste de la ea. si nu e doar portocala asta. si-a luat un kilogram intreg (nu va imaginati voi un elefant care merge la piata sa-i cumpere un kilogram de portocale, e imposibil, dar puf al nostru e special. are puterea de a-i face pe oameni sa-si doreasca anumite lucruri, si in general sunt tocmai acele lucruri de care are el nevoie). da! un kilogram intreg! si toate pareau a fi la fel! si saracul se simtea singur. pe mine nu ma avea, prieteni nu-si facuse inca (mereu e mai timid la inceput, pana isi da greata), portocalele erau amare. trebuia sa inceapa din nou sa scrie.

si dupa ce a stat el cat a stat in austria si s-a bucurat de zapada, de soare, de munti, hauri si paduri, s-a gandit sa se intoarca pe meleagurile natale. si desi ar fi multe de povestit despre ce i s-a intamplat in austria si pe lungul drum inapoi, nu cred ca are acum dispozitia necesara. la urma urmei trebuie sa inghita toate „clementinele” alea si lucrurile nu se anunta prea portocalii in viitorul apropiat.

afara e intuneric. nu e seara. e innorat. sufla vantul. inauntru e curent si tot fum. si tot intuneric. lui puf ii e frica. niciodata nu i-a placut linistea dinaintea furtunii. oare de data asta cum o sa fie? la fel ca data trecuta? mai rau? cat o sa dureze? o sa treaca peste? daca se ascunde iar sub plapuma o sa treaca mai repede? oare o sa reziste casuta lui? (nu v-am spus ca puf are o casuta in copac, asa-i? e colorata, calduroasa si plina cu tot ce ar putea nevoie un elefentel de talia lui puf. doar ca nu stiu cat de rezistenta e la furtuni…) si acum nici nu ma are pe mine. acum nu are pe nimeni care sa-i sopteasca mereu ca o sa fie bine. probabil ca va intrebati acum, daca tot stiu totul despre puf si despre cat de greu ii este, de ce nu merg acolo sa il ajut? sa fiu langa el? ei bine, sa stiti ca nici mie nu-mi e usor. puf mi-a trimis o vedere din austria in care ma anunta ca e bine si ca o sa ne intalnim cand se intoarce in tara. da, dar dupa ce s-a intors nu ne-am intalnit. intr-o zi cand veneam acasa de la facultate am gasit o scrisoare de la el strecurata pe sub usa. puf m-a pus sa-i promit ca o sa-l las sa se descurce singur un timp, ca nu o sa intervin orice s-ar intampla decat daca imi cere el ajutorul. conditia pe care am pus-o eu a fost sa-mi spuna mereu ce i se intampla si daca are nevoie de ceva. pana acum s-a tinut de cuvat si s-a si descurcat de minune. dar acum chiar nu stiu cum o sa fie. stiu ca nu trebuie sa implic. ca trebuie sa stau deoparte si sa „privesc” cum puf al meu se transforma intr-un elefant in toata firea. un elefant in toata puterea cuvantului. un elefant adult. cu suflet de copil.

asteptam vesti de la tine puf.

(p.s. voi ce ziceti sa fac? sa-mi incalc promisiunea si sa merg la el?)

storm

es wird noch ein schoener tag, ha?

es wird noch ein schoener tag, ha?

„a mima nestiinta de atunci si uitarea de acum, de parca nu te-ai fi si acomodat, si razvratit, concomitent, sau cu schimbul si variabila intensitate, e in prima instanta o asumata eroare, iar in ultima instanta netezeste calea spre alte orori.”

„parea sa se fi instalat fericirea generala pe pamant.”

„e o numaratoare trista: nu mai este una deprimanta. imi spun fara sa bravez pe nimeni, si, mai ales, fara sa ma bravez pe mine insumi, ca nu vom plati niciodata destlul de scump faptul de a fi singuri, fara jumatati de amintiri, fara jumatati de afectiuni, fara jumatati de adevaruri.”

mihail sebastian – jurnal

praf

praf