elefanti zburatori


şi uite aşa începe povestea lui puf cel mic, o poevste pe care şi eu o aflu, la fel ca voi, pe parcurs. căci puf n-a fost mereu în preajma mea, cu mine pe drumuri, peste mări şi ţări. el vine de departe, dintr-un loc la care noi abia îndrăznim să visăm, un loc guvernat de alte legi, o altă lume, parcă suspendată în afara timpului.

unde e acasă pentru puf? în india. da! chiar acolo! împreună cu alte zeci de mii de elefanţi. acu vă e clar de ce ziceam că lumea de acolo e orânduită după alte reguli. bine, şi la noi cel mai puternic supravieţuieşte, cel mai puternic câştigă, dar acolo ştii clar cine îţi sunt prietenii, cine îţi sunt duşmanii. comportamentul faţă de ei ţi-l formezi pe parcurs, dar cam ştii tot ce ai avea nevoie destul de devreme. acolo necunoscutul nu e o regulă, acolo necunoscutul e excepţia. acolo ştii mereu ce ţi s-ar putea întâmpla, doar că nu ştii când.

da, aici s-a născut puf. într-o lume curată, pură, atât de sigură pe cât poate fi sălbăticia. s-a născut într-o familie de elefanţi „mic-burgheză”, cum s-ar zice la noi. ai lui nu erau nici de sânge regal, nici cele mai vajnice exemplare din familia elefanţilor, nu erau nici măcar cei mai buni vânători. îşi duceau traiul ca o familie obişnuită de elefanţi, supravieţuiau, nimic altceva. se bălăceau prin mlaştini, se uscau la lumina puternică a soarelui, vânau, se hrăneau şi cam asta făceau ei în viaţa de zi cu zi. mama ducea o viaţă socială obişnuită de femelă de elefant, într-un grup familial unit alături de fiice, surori, mătuşi, conduse de cea mai în vârstă femelă. spre deosebire de matriarhatul în care îi trăia mama, tata, la fel ca ceilalţi masculi ai speciei, trăia o viaţă singuratică, izolată. liniştea bine cunoscută mai era uneori întreruptă. mai erau şi altfel de zile în afară ed cele obişnuite. zile în care, pe tărâmul lor, apăreau nişte cutii mari de metal, pe roţi, ce scoteau sunete îngrozitoare şi lăsau fum în urma lor înfăşurând totul în nori de praf şi de nisip. puf a aflat mai târziu ce era cu cutiile astea. erau jeep-urile cu turişti ce veneau în safari şi plăteau ca să vadă o lume altfel plămădită deât a lor. în alte zile nu erau doar turiştii paşnici ce se perindau pe acolo, ce le pătrundeau în lume ci şi vânători ce îi urmăreau pentru colţii de fildeş.

una dintre zilele astea, la început neobişnuite, după aceea ceva normal pentru puf, i-au schimbat viaţa elefănţeului nostru. ca orice copil, şi puiul ăsta de elefant era animat de o curiozitate neasemuită. pentru că deja înţelese şi îşi asumase regulile după care funcţiona viaţa lui acolo, voia să afle mai mult, să cunoască şi alte locuri, alte vietăţi, alte reguli. voia să vadă din ce lume vin oamenii ăştia care îi fac poze aşa de fascinaţi, voia să îi cunoască, să îi înţeleagă şi să vadă de ce se bucură aşa de mult şi se simt aşa de liberi şi totuşi aşa de speriaţi când ajung la el acasă. voia să fie psiholog, aşa am zice noi.

şi aşa, într-o bună zi, la fel ca oricare alta după ce turismul a dat în floare, s-a hotărât să se ia după jeep-ul cu turişti şi să se ducă în lumea largă pe urmele lor. întrebarea era cum putea să facă asta, fiind un ditamai elefantul. era evident că, aşa cum era, n-avea cum să treacă neobservat.

şi ce credeţi voi că a făcut puf?

Anunțuri

ia spuneți, îl mai țineți voi minte pe puf cel mic? da, probabil că veți spune că întrebarea nu-și are rostul, pentru că ceea ce citiți voi aici e doar cu vreo 10 rânduri mai sus de ultimele vești pe care vi le-am transmis de la el. e drept, a trecut un an de atunci, dar nici puf ăsta nu e un personaj prea ușor de uitat, nu?

ei bine, puf ăsta mic nu mai este. mă veți întreba stupefiați, ușor alarmați sau revoltați, ce am făcut cu el, unde l-am ascuns sau de ce l-am lăsat să dispară așa în lumea asta sălbatică? stați liniștiți, țin și cu dinții de cei dragi mie. și puf e unul dintre ei. doar nu era să-l las să se piardă printre baloane de săpun, mormane de zăpezi, fulgi de păpădii sau stropi bulbucați de ploaie.

puf mic nu mei e! (vorba cântecului popular: jeana nu e moartă, jeana se transformă). puf mic i-a făcut loc lui puf cel mare. și a crescut puf ăsta al nostru așa cum cresc pruncii ăia cu sânge albastru din basme. a crescut într-un an cât ar fi crescut alții în șapte. ca să vă puteți imagina cât e puf acuma vă spun că nu mai încape într-un balon de săpuin nici dacă încerc să-l îndes cu picioarele. căsuța din copac e neîncăpătoare pentru el. și-a găsit alt copac, pe malul unei ape unde și- construit o casă de vis, pe mărimea și pe placul lui. dar să știți că mai zboară, chiar dacă nu mai încape în baloane de săpun. acum folosește baloane normale, pe care le umplem cu heliu și uite așa se înalță el deasupra noastră.

și zboară și zboară și zboară cu aceeași poftă și cu același nesaț și cu aceeași curiozitate fără limite pe care le avea când era copil.

și puf ăsta mi-a apărut într-o zi la ușă – când mă așteptam mai puțin – dichisit, la patru ace, așa cum îi șade bine unui elefant în toată firea care vrea să obțină ceva, mi-a venit cu o ofertă/ rugăminte.

a citit el undeva o chestie care i-a rămas întipărită în minte:

uneori îți dorești să-ți poți povesti întrega viață unei persoane pe care n-o cunoști și pe care ești sigur că n-ai s-o mai vezi niciodată… când citeam, pe vremuri, romane europene, mi se părea că așa își înșirau personajele poveștile în fața scriitorilor. tânjeam ca și povestea mea să fie citită de vreo patru-cinci persoane din europa în același fel. – kadife în zăpada – orhan pamuk

și cititnd asta, s-a gândit că și el vrea același lucru. și vrea ca voi să fiți acei străini/ europeni plini de bunăvoință care să-i asculte povestea.

ce ziceți, sunteți pregătiți?

a fost cam neglijat elefantelul nostru – puf – nu credeti? hai sa nu-l suparam si sa lasam toata lumea sa afle continuarea povestii:

a spus cineva despre el ca „ii place sa umble !, sa marsaluiasca prin colb, ierburi inalte, nameti, paduri nesfarsite,sa se pravale, sa se ridice, sa-l vada si sa se minuneze lumea de forta lui, de cutremurul alergatului lui, de blandetea lui, de nefrica de lighioaie sau o dara de sange ce-i inroseste pielea tabacita, de intelepciunea cu care nu-si pune capu’ cu alte dobitoace- inclus si pamanteni aici”

babyelephant

pai evident ca s-a spart balonasul de sapun. ca doar puf avea nevoie de el doar pentru a iesi din aeroport, pentru a scapa de gazele nocive si pentru a ajunge undeva in siguranta. si unde credeti ca a ajuns el?

pai taman in buricul targului in mijlocul alpilor, sus de tot pe un ghetar, asa cam pe la 3000m altitudine. si doamne cat se mai minuna el de atata zapada – era tanar, sarmanul, si nu stia prea multe despre viata, ca n-am apucat sa-l invat. se minuna de kilometri intregi plini de zapada, de soarele asa de puternic care totusi nu avea destula forta sa topeasca muntii de zapada, de hauri, vai si iara munti, de  oamenii aia multi care semanau cu mine si erau totusi asa de diferiti de mine, care alunecau intr-un fel tare ciudat pe zapada. adica nu direct pe zapada, ci pe niste placi – de lemn credea el – care erau pe zapada si tineau in maini cate un bat cu care nu prea intelegea puf ce faceau. mai ciudati erau oamenii care erau pe o singura placa de lemn, fara bete, cu picioarele cumva legate pe placa aia, care se miscau in s pe partie si tot sareau pe niste damburi de zapada.

si la un moment dat, dupa ce s-a minunat si s-a tot incruntat, a vazut ca toata lumea pleaca si zapada ramane singura. a mers si el fuguta dupa ceilalti si, nevazut de nimeni, s-a strecurat intr-un buzunar, ca sa nu ramana singur peste noapte. si l-a tot hurducat. i s-au infundat urechile mari si nu stia ce sa mai faca de durere. nu putea sa planga pentru ca se temea ca nu cumva sa-l auda cineva. nici macar n-a indraznit sa iasa din buzunar de teama. pana cand – gata. masinaria s-a oprit. a iesit – tot neobservat – din buzunar si si-a vazut de drum.

si ce vede el? un satuc sau orasel, nu stia nici el exact ce era, dar un lucru era sigur. asa ceva nu mai vazuse in viata lui. bine, e drept, ca n-a prea fost plecat de acasa, decat de vro 2/3 ori cu mine – in germania, cehia si polonia. dar a avut ocazia acolo sa vada una-alta. dar asa satuc dichisit, curat, verde, colorat de fapt, cu iepurasi de paste si oua pictate peste tot. ciudat. si oamenii zambeau intr-una. de ce oare? la ei nu sunt boli, probleme, saracie? foarte ciudati oamenii astia. si oamenii cu care a coborat erau toti cu placile de lemn in spate, sub brate, in maini, care cum putea. si aici jos era asa de cald, si zapada – pai, nu era deloc!

acum trebuia sa-si gaseasca un loc caldut unde sa doarma pentru ca ii placea aici si voia sa mai ramana cateva zile. oricum era prea obosit si mult prea curios ca sa poata pleca acum mai departe.

a fost odata ca niciodata ca de n-ar fi fost nu m-as fi ostenit sa va povestesc acum,plimbandu-mi deshtele lenese pe tastatura intr-o zi urata urata, cu vant, cu frig, cu ceata. lumina-i chiara. zina (soricelul meu dansator – viu, apropo)-i obosita, eu – cui nu-i pasa? (vorba lui frate-meo)

ce a fost atunci de mult de mult, in timpuri imemorabile, de mult uitate, prafuite si ascunse intr-un sertarel?

pai nu mai stiu, daca-s de mult uitate.

da` o sa-mi amintesc imediat ceva asemanator ca trebuie sa am ce sa va povestesc?

cui ii mai pasa daca e real sau nu din moment ce oricum am inceput cu „a fost odata…” si se presupune ca ce urmeaza e fictiune? hai ca incep sa va povestesc ca nu-mi plac introducerile prea lungi ca distreu din placerea continuarii.

deci:

a fost odata ca niciodata…ia ghiciti voi ce? evident ca un elefant! (cine stie, cunoaste!) si nici ca se putea altfel decat asa – un elefant intr-un balon de sapun. a da, era sa uit sa va sun ca mi-au confiscat sticluta cu potiunea magica din care se faceau balonasele de sapun la aeroport pentru ca – vezi doamne – ar fi substanta interzisa. si ultimul balon a fost asta de care tocmai v-am povestit. si din geanta mea – tzushti! s-a strecurat un elefant si s-a ascuns in balon! si balonul era colorat tare – d-ala facut ca din benzina – si n-am vazut elefantul (ca in bancul ala cu elefantii in tufele de capsuni sau cum o fi fost). ca daca l-as fi vazut as fi spart balonul dintr-o suflare si doua miscari si as fi recuperat elefantul. dar poate a fost mai bine asa. nu toate se intampla cu un scop, dar unele lucruri, da.

elefantul asta avea el dor de duca de multa vreme. si nu-i pasa lui de nimeni si de nimic care incerca sa-l impiedice. el stia cine era – un elefant. si ce voia – sa zboare, departe, cat de departe…

si a iesit in zbor din aeroport.

sfarsitul partii 1

found-type-great-desire2

p.s. il insotiti pe drum? aveti voie sa-l si botezati! astept si accept sugestii

2217460492_f4ae87bb07

„if you come to me at this moment/ your minutes will become hours/ your hours will become days/ and your days will become a lifetime.

to the princess of the elephants:/ i disappeared exactly one year ago/ on that day, i received a letter/ it called mje back to the place/ where my life with the elephants began/

please forgive me for the silence/ between us/ has been unbroken for one year/ this letter breaks that silence/ it marks the first of my/ threehundredandsixtyfive letters to/ you/

one for each day of silence/

i will never be more of myself,/ than in these letters/ they are my maps ofthe bird path/ and they are all that i know/ to be true/

you will remember everything/ all will be as before/

in the beginning of time,/ the skies were filled with flying/ elephants/ evrey night they lay down/ in the same place in the sky/ and dreamt with one eye open/ when you gaze up at the stars at night/ you are looking into the unblinking eyes/ of elephants, who sleep with one eye/ open/ to best keep watch over us/”

colbert-gregory-ashes-and-snow11