Mai 2010


şi uite aşa începe povestea lui puf cel mic, o poevste pe care şi eu o aflu, la fel ca voi, pe parcurs. căci puf n-a fost mereu în preajma mea, cu mine pe drumuri, peste mări şi ţări. el vine de departe, dintr-un loc la care noi abia îndrăznim să visăm, un loc guvernat de alte legi, o altă lume, parcă suspendată în afara timpului.

unde e acasă pentru puf? în india. da! chiar acolo! împreună cu alte zeci de mii de elefanţi. acu vă e clar de ce ziceam că lumea de acolo e orânduită după alte reguli. bine, şi la noi cel mai puternic supravieţuieşte, cel mai puternic câştigă, dar acolo ştii clar cine îţi sunt prietenii, cine îţi sunt duşmanii. comportamentul faţă de ei ţi-l formezi pe parcurs, dar cam ştii tot ce ai avea nevoie destul de devreme. acolo necunoscutul nu e o regulă, acolo necunoscutul e excepţia. acolo ştii mereu ce ţi s-ar putea întâmpla, doar că nu ştii când.

da, aici s-a născut puf. într-o lume curată, pură, atât de sigură pe cât poate fi sălbăticia. s-a născut într-o familie de elefanţi „mic-burgheză”, cum s-ar zice la noi. ai lui nu erau nici de sânge regal, nici cele mai vajnice exemplare din familia elefanţilor, nu erau nici măcar cei mai buni vânători. îşi duceau traiul ca o familie obişnuită de elefanţi, supravieţuiau, nimic altceva. se bălăceau prin mlaştini, se uscau la lumina puternică a soarelui, vânau, se hrăneau şi cam asta făceau ei în viaţa de zi cu zi. mama ducea o viaţă socială obişnuită de femelă de elefant, într-un grup familial unit alături de fiice, surori, mătuşi, conduse de cea mai în vârstă femelă. spre deosebire de matriarhatul în care îi trăia mama, tata, la fel ca ceilalţi masculi ai speciei, trăia o viaţă singuratică, izolată. liniştea bine cunoscută mai era uneori întreruptă. mai erau şi altfel de zile în afară ed cele obişnuite. zile în care, pe tărâmul lor, apăreau nişte cutii mari de metal, pe roţi, ce scoteau sunete îngrozitoare şi lăsau fum în urma lor înfăşurând totul în nori de praf şi de nisip. puf a aflat mai târziu ce era cu cutiile astea. erau jeep-urile cu turişti ce veneau în safari şi plăteau ca să vadă o lume altfel plămădită deât a lor. în alte zile nu erau doar turiştii paşnici ce se perindau pe acolo, ce le pătrundeau în lume ci şi vânători ce îi urmăreau pentru colţii de fildeş.

una dintre zilele astea, la început neobişnuite, după aceea ceva normal pentru puf, i-au schimbat viaţa elefănţeului nostru. ca orice copil, şi puiul ăsta de elefant era animat de o curiozitate neasemuită. pentru că deja înţelese şi îşi asumase regulile după care funcţiona viaţa lui acolo, voia să afle mai mult, să cunoască şi alte locuri, alte vietăţi, alte reguli. voia să vadă din ce lume vin oamenii ăştia care îi fac poze aşa de fascinaţi, voia să îi cunoască, să îi înţeleagă şi să vadă de ce se bucură aşa de mult şi se simt aşa de liberi şi totuşi aşa de speriaţi când ajung la el acasă. voia să fie psiholog, aşa am zice noi.

şi aşa, într-o bună zi, la fel ca oricare alta după ce turismul a dat în floare, s-a hotărât să se ia după jeep-ul cu turişti şi să se ducă în lumea largă pe urmele lor. întrebarea era cum putea să facă asta, fiind un ditamai elefantul. era evident că, aşa cum era, n-avea cum să treacă neobservat.

şi ce credeţi voi că a făcut puf?

Anunțuri

ia spuneți, îl mai țineți voi minte pe puf cel mic? da, probabil că veți spune că întrebarea nu-și are rostul, pentru că ceea ce citiți voi aici e doar cu vreo 10 rânduri mai sus de ultimele vești pe care vi le-am transmis de la el. e drept, a trecut un an de atunci, dar nici puf ăsta nu e un personaj prea ușor de uitat, nu?

ei bine, puf ăsta mic nu mai este. mă veți întreba stupefiați, ușor alarmați sau revoltați, ce am făcut cu el, unde l-am ascuns sau de ce l-am lăsat să dispară așa în lumea asta sălbatică? stați liniștiți, țin și cu dinții de cei dragi mie. și puf e unul dintre ei. doar nu era să-l las să se piardă printre baloane de săpun, mormane de zăpezi, fulgi de păpădii sau stropi bulbucați de ploaie.

puf mic nu mei e! (vorba cântecului popular: jeana nu e moartă, jeana se transformă). puf mic i-a făcut loc lui puf cel mare. și a crescut puf ăsta al nostru așa cum cresc pruncii ăia cu sânge albastru din basme. a crescut într-un an cât ar fi crescut alții în șapte. ca să vă puteți imagina cât e puf acuma vă spun că nu mai încape într-un balon de săpuin nici dacă încerc să-l îndes cu picioarele. căsuța din copac e neîncăpătoare pentru el. și-a găsit alt copac, pe malul unei ape unde și- construit o casă de vis, pe mărimea și pe placul lui. dar să știți că mai zboară, chiar dacă nu mai încape în baloane de săpun. acum folosește baloane normale, pe care le umplem cu heliu și uite așa se înalță el deasupra noastră.

și zboară și zboară și zboară cu aceeași poftă și cu același nesaț și cu aceeași curiozitate fără limite pe care le avea când era copil.

și puf ăsta mi-a apărut într-o zi la ușă – când mă așteptam mai puțin – dichisit, la patru ace, așa cum îi șade bine unui elefant în toată firea care vrea să obțină ceva, mi-a venit cu o ofertă/ rugăminte.

a citit el undeva o chestie care i-a rămas întipărită în minte:

uneori îți dorești să-ți poți povesti întrega viață unei persoane pe care n-o cunoști și pe care ești sigur că n-ai s-o mai vezi niciodată… când citeam, pe vremuri, romane europene, mi se părea că așa își înșirau personajele poveștile în fața scriitorilor. tânjeam ca și povestea mea să fie citită de vreo patru-cinci persoane din europa în același fel. – kadife în zăpada – orhan pamuk

și cititnd asta, s-a gândit că și el vrea același lucru. și vrea ca voi să fiți acei străini/ europeni plini de bunăvoință care să-i asculte povestea.

ce ziceți, sunteți pregătiți?

oare ce vă așteptați să găsiți aici din moment ce eu vă zic din start că this is no fantasy și că elefanții zboară și că piticii dansează? ei bine, nu prea știu eu la ce vă așteptați, dar vă zic cam ce o să găsiși. nimic altceva decât plămădeli ale unei minți care se vrea a fi de copil, dar a fost scăpată – în cap – într-o lume de oameni mari, o lume plină de clișee, în care vrei nu vrei trebuie să crezi că altfel te iei de cap și faci cale întoarsă. încotro? păi înapoi cu fața la pernă, unde altundeva? ei și clișeele astea.. ce-ți rămâne dacă tu nu crezi că în tot răul e și un bine, că după fiecare nor răsare soarele, că nu-i dracu așa negru? doar trăim bine, nu? bine bine, dar tot cu teama-n sân că ne-ar putea pica un drob de sare-n cap. și de-aia, stăm cuminți în banca noastră și așteptăm cu nerăbdare să vină următorul clișeu care să ne salveze.

a trecut aproape un an de când nu v-am mai zis nimic aici. și unii dintre voi m-ați întrebat de elefănțelul meu năstrușnic și aventurile lui, m-ați întrebat de ce nu mai scriu. ei bine, n-am mai scris pentru că nu aveam nimic de zis care să merite citit. nu că acum aș avea, dar mă rod gânduri cu zecile, cu sutele, se ceartă cu mine că le uit, că le tot ascund în felurite sertărașe ale minții mele și le țin departe de lumina zilei. și eu mi le tot repet, în încercarea de a nu le uita și mai adorm și ele se continuă în vis și dimineață – ia-le de unde nu-s! cred că voi toți pățiți la fel ca mine, noaptea înainte de culcare, vi se adună gândurile buluc. toate la un loc, toate își fac loc, un gând lângă celălalt, în locul celuilalt. și la un moment dat, nu mai deții controlul asupra lor. se îmbârligă pe acolo și nu mai au nici început, nici sfârșit. da, atunci știi că te fură somnul. atunci vine moș ene pe la gene. dar sunt gânduri așa de frumoase, pe care te lupți din răsputeri să le păstrezi, dar pe care le pierzi așa ușor.

și pentru că eu nu vreau/ nu mai vreau să le pierd, o să le aștern aici. să nu vă fie cu supărare.