şi uite aşa începe povestea lui puf cel mic, o poevste pe care şi eu o aflu, la fel ca voi, pe parcurs. căci puf n-a fost mereu în preajma mea, cu mine pe drumuri, peste mări şi ţări. el vine de departe, dintr-un loc la care noi abia îndrăznim să visăm, un loc guvernat de alte legi, o altă lume, parcă suspendată în afara timpului.

unde e acasă pentru puf? în india. da! chiar acolo! împreună cu alte zeci de mii de elefanţi. acu vă e clar de ce ziceam că lumea de acolo e orânduită după alte reguli. bine, şi la noi cel mai puternic supravieţuieşte, cel mai puternic câştigă, dar acolo ştii clar cine îţi sunt prietenii, cine îţi sunt duşmanii. comportamentul faţă de ei ţi-l formezi pe parcurs, dar cam ştii tot ce ai avea nevoie destul de devreme. acolo necunoscutul nu e o regulă, acolo necunoscutul e excepţia. acolo ştii mereu ce ţi s-ar putea întâmpla, doar că nu ştii când.

da, aici s-a născut puf. într-o lume curată, pură, atât de sigură pe cât poate fi sălbăticia. s-a născut într-o familie de elefanţi “mic-burgheză”, cum s-ar zice la noi. ai lui nu erau nici de sânge regal, nici cele mai vajnice exemplare din familia elefanţilor, nu erau nici măcar cei mai buni vânători. îşi duceau traiul ca o familie obişnuită de elefanţi, supravieţuiau, nimic altceva. se bălăceau prin mlaştini, se uscau la lumina puternică a soarelui, vânau, se hrăneau şi cam asta făceau ei în viaţa de zi cu zi. mama ducea o viaţă socială obişnuită de femelă de elefant, într-un grup familial unit alături de fiice, surori, mătuşi, conduse de cea mai în vârstă femelă. spre deosebire de matriarhatul în care îi trăia mama, tata, la fel ca ceilalţi masculi ai speciei, trăia o viaţă singuratică, izolată. liniştea bine cunoscută mai era uneori întreruptă. mai erau şi altfel de zile în afară ed cele obişnuite. zile în care, pe tărâmul lor, apăreau nişte cutii mari de metal, pe roţi, ce scoteau sunete îngrozitoare şi lăsau fum în urma lor înfăşurând totul în nori de praf şi de nisip. puf a aflat mai târziu ce era cu cutiile astea. erau jeep-urile cu turişti ce veneau în safari şi plăteau ca să vadă o lume altfel plămădită deât a lor. în alte zile nu erau doar turiştii paşnici ce se perindau pe acolo, ce le pătrundeau în lume ci şi vânători ce îi urmăreau pentru colţii de fildeş.

una dintre zilele astea, la început neobişnuite, după aceea ceva normal pentru puf, i-au schimbat viaţa elefănţeului nostru. ca orice copil, şi puiul ăsta de elefant era animat de o curiozitate neasemuită. pentru că deja înţelese şi îşi asumase regulile după care funcţiona viaţa lui acolo, voia să afle mai mult, să cunoască şi alte locuri, alte vietăţi, alte reguli. voia să vadă din ce lume vin oamenii ăştia care îi fac poze aşa de fascinaţi, voia să îi cunoască, să îi înţeleagă şi să vadă de ce se bucură aşa de mult şi se simt aşa de liberi şi totuşi aşa de speriaţi când ajung la el acasă. voia să fie psiholog, aşa am zice noi.

şi aşa, într-o bună zi, la fel ca oricare alta după ce turismul a dat în floare, s-a hotărât să se ia după jeep-ul cu turişti şi să se ducă în lumea largă pe urmele lor. întrebarea era cum putea să facă asta, fiind un ditamai elefantul. era evident că, aşa cum era, n-avea cum să treacă neobservat.

şi ce credeţi voi că a făcut puf?

ei bine, puf ăsta mic nu mai este. mă veți întreba stupefiați, ușor alarmați sau revoltați, ce am făcut cu el, unde l-am ascuns sau de ce l-am lăsat să dispară așa în lumea asta sălbatică? stați liniștiți, țin și cu dinții de cei dragi mie. și puf e unul dintre ei. doar nu era să-l las să se piardă printre baloane de săpun, mormane de zăpezi, fulgi de păpădii sau stropi bulbucați de ploaie.

puf mic nu mei e! (vorba cântecului popular: jeana nu e moartă, jeana se transformă). puf mic i-a făcut loc lui puf cel mare. și a crescut puf ăsta al nostru așa cum cresc pruncii ăia cu sânge albastru din basme. a crescut într-un an cât ar fi crescut alții în șapte. ca să vă puteți imagina cât e puf acuma vă spun că nu mai încape într-un balon de săpuin nici dacă încerc să-l îndes cu picioarele. căsuța din copac e neîncăpătoare pentru el. și-a găsit alt copac, pe malul unei ape unde și- construit o casă de vis, pe mărimea și pe placul lui. dar să știți că mai zboară, chiar dacă nu mai încape în baloane de săpun. acum folosește baloane normale, pe care le umplem cu heliu și uite așa se înalță el deasupra noastră.

și zboară și zboară și zboară cu aceeași poftă și cu același nesaț și cu aceeași curiozitate fără limite pe care le avea când era copil.

și puf ăsta mi-a apărut într-o zi la ușă – când mă așteptam mai puțin – dichisit, la patru ace, așa cum îi șade bine unui elefant în toată firea care vrea să obțină ceva, mi-a venit cu o ofertă/ rugăminte.

a citit el undeva o chestie care i-a rămas întipărită în minte:

uneori îți dorești să-ți poți povesti întrega viață unei persoane pe care n-o cunoști și pe care ești sigur că n-ai s-o mai vezi niciodată… când citeam, pe vremuri, romane europene, mi se părea că așa își înșirau personajele poveștile în fața scriitorilor. tânjeam ca și povestea mea să fie citită de vreo patru-cinci persoane din europa în același fel. - kadife în zăpada – orhan pamuk

și cititnd asta, s-a gândit că și el vrea același lucru. și vrea ca voi să fiți acei străini/ europeni plini de bunăvoință care să-i asculte povestea.

ce ziceți, sunteți pregătiți?

a trecut aproape un an de când nu v-am mai zis nimic aici. și unii dintre voi m-ați întrebat de elefănțelul meu năstrușnic și aventurile lui, m-ați întrebat de ce nu mai scriu. ei bine, n-am mai scris pentru că nu aveam nimic de zis care să merite citit. nu că acum aș avea, dar mă rod gânduri cu zecile, cu sutele, se ceartă cu mine că le uit, că le tot ascund în felurite sertărașe ale minții mele și le țin departe de lumina zilei. și eu mi le tot repet, în încercarea de a nu le uita și mai adorm și ele se continuă în vis și dimineață – ia-le de unde nu-s! cred că voi toți pățiți la fel ca mine, noaptea înainte de culcare, vi se adună gândurile buluc. toate la un loc, toate își fac loc, un gând lângă celălalt, în locul celuilalt. și la un moment dat, nu mai deții controlul asupra lor. se îmbârligă pe acolo și nu mai au nici început, nici sfârșit. da, atunci știi că te fură somnul. atunci vine moș ene pe la gene. dar sunt gânduri așa de frumoase, pe care te lupți din răsputeri să le păstrezi, dar pe care le pierzi așa ușor.

și pentru că eu nu vreau/ nu mai vreau să le pierd, o să le aștern aici. să nu vă fie cu supărare.

in schimb portocala e mica – seamana mai mult a clementina, si lui puf nu-i plac clementinele pentru ca au prea multi samburi cu care se inneaca – cu coaja zbarcita, si pe deasupra si amara. nici macar nu crede ca are vitamine. poate se imbolnaveste de la ea. si nu e doar portocala asta. si-a luat un kilogram intreg (nu va imaginati voi un elefant care merge la piata sa-i cumpere un kilogram de portocale, e imposibil, dar puf al nostru e special. are puterea de a-i face pe oameni sa-si doreasca anumite lucruri, si in general sunt tocmai acele lucruri de care are el nevoie). da! un kilogram intreg! si toate pareau a fi la fel! si saracul se simtea singur. pe mine nu ma avea, prieteni nu-si facuse inca (mereu e mai timid la inceput, pana isi da greata), portocalele erau amare. trebuia sa inceapa din nou sa scrie.

si dupa ce a stat el cat a stat in austria si s-a bucurat de zapada, de soare, de munti, hauri si paduri, s-a gandit sa se intoarca pe meleagurile natale. si desi ar fi multe de povestit despre ce i s-a intamplat in austria si pe lungul drum inapoi, nu cred ca are acum dispozitia necesara. la urma urmei trebuie sa inghita toate “clementinele” alea si lucrurile nu se anunta prea portocalii in viitorul apropiat.

afara e intuneric. nu e seara. e innorat. sufla vantul. inauntru e curent si tot fum. si tot intuneric. lui puf ii e frica. niciodata nu i-a placut linistea dinaintea furtunii. oare de data asta cum o sa fie? la fel ca data trecuta? mai rau? cat o sa dureze? o sa treaca peste? daca se ascunde iar sub plapuma o sa treaca mai repede? oare o sa reziste casuta lui? (nu v-am spus ca puf are o casuta in copac, asa-i? e colorata, calduroasa si plina cu tot ce ar putea nevoie un elefentel de talia lui puf. doar ca nu stiu cat de rezistenta e la furtuni…) si acum nici nu ma are pe mine. acum nu are pe nimeni care sa-i sopteasca mereu ca o sa fie bine. probabil ca va intrebati acum, daca tot stiu totul despre puf si despre cat de greu ii este, de ce nu merg acolo sa il ajut? sa fiu langa el? ei bine, sa stiti ca nici mie nu-mi e usor. puf mi-a trimis o vedere din austria in care ma anunta ca e bine si ca o sa ne intalnim cand se intoarce in tara. da, dar dupa ce s-a intors nu ne-am intalnit. intr-o zi cand veneam acasa de la facultate am gasit o scrisoare de la el strecurata pe sub usa. puf m-a pus sa-i promit ca o sa-l las sa se descurce singur un timp, ca nu o sa intervin orice s-ar intampla decat daca imi cere el ajutorul. conditia pe care am pus-o eu a fost sa-mi spuna mereu ce i se intampla si daca are nevoie de ceva. pana acum s-a tinut de cuvat si s-a si descurcat de minune. dar acum chiar nu stiu cum o sa fie. stiu ca nu trebuie sa implic. ca trebuie sa stau deoparte si sa “privesc” cum puf al meu se transforma intr-un elefant in toata firea. un elefant in toata puterea cuvantului. un elefant adult. cu suflet de copil.

asteptam vesti de la tine puf.

(p.s. voi ce ziceti sa fac? sa-mi incalc promisiunea si sa merg la el?)

in zona piata pacii, in fata la bcu, se plimba zilnic acelasi domn sarmant intr-o pijama cu dungi verticale maronii si albe, cu palaria maronie asortata de minune, cu pantofii lacuiti si le zambeste trecatorilor, care, grabit, merg mai departe.

ieri a fost ziua copiilor in cluj. un bebe gangurea in carucior, plin de el, stapanul universului (universului lui – care deocamdata e olita). o fetita intr-o rochie roz eleganta, prinsa sub piept cu o fundita si cu palarioara pe cap le zambea porumbeilor. un baiat de vreo sapte ani se juca cu o panglica, tot roz, in fata primariei, ca o gimnasta adevarata, un alt baiat de cam aceeasi varsta se juca pe geamul masinii cu o coarda ca de alpinism, un cuplu de batranei se opreste in fata librariei universitatii, domnul se uita la ceas, se gandeste, nu zice nimic, si cei doi merg mai departe tinandu-se de mana, un pisoi negru savalnic se tavaleste in pamantul plin de chistoace din curtea de la bcu, o pisica vorbareata asunsa de privirile noastre ii tot povesteste ceva, ii sopteste doar. si acum cei doi stau la umbra buruienilor de sub brad.

wie ein leben, das man heute nicht mehr fuehrt.

symmetrisch, (ent)spannend, maerchenhaft, rein, lebendig und doch so still. einzigartig.

die einzigartigkeit des filmes besteht erstens darin, dass es so eine struktur aufweist, wie es kein anderes film wagt. es ist ein monolog – wie es der hauptdarsteller und einzige darsteller – auch zugesteht. ein monolog im zeitalter der dialoge, ein brief im zeitalter der e-mails, ein “unbuntes” film im zeitalter der farben, ein film von der rueckkehr zur natur im zeitalter der abkehr von der natur.

eine welt, von der heute fast keiner mehr weiss, ein leben, das heute fast keiner mehr fuehrt, traditionen, von denen heute fast alle vergessen haben, gefuehle, die sich heute kaum einer mehr zu gestehen vermag – nicht einmal zu sich selber.

ein maerchen von mensch und tier, von mann und frau, von vergessen und erinnerung, von gleichgueltigkeit und gefuehl.

eine (perfekte) symmetrie, die ab und zu “gestoert” wird, das aber trotzdem nicht stoerend wirkt, eine (perfekt) runde geschichte, die ab und zu in ihrer vollkommenheit “gestoert” wird.

es ist ein leben fast ohne anfang und ende. die wurzeln dieses lebens stecken irgendwo tief unter der erde vergraben und haben sich inzwischen so weit ausgestreckt, dass heute keiner mehr ihren ursprung zu finden vermag. die erde der wueste ist jedoch trocken und birgt dieses mal keinen brunnen in sich (so wie es bei exupery`s wueste der fall ist). die einst kraeftigen wurzeln verlieren an kraft. sie brauchen wasser. sie aehneln nun einem jeden von uns, der zu vieles gesehen hat. ein leben eines aussenstehenden betrachters, der sich nie einzumischen wagt.

es ist so, als ob du alles sehen wuerdest, dich aber nicht traust, es anzufassen. du traust dich nicht einmal naeher zu kommen, aus angst diese perfekte harmonie (als ob die harmonie auch anders sein koennte) und ausgeglichenheit zu (zer)stoeren. am liebsten wuerdest du sie unter einer glaskugel (ver)stecken, so dass sie nicht einmal der zaertlichste windhauch aus ihrem traum weckt. dann koenntest du sie fuer immer fuer dich behalten, so wie eine glaskugel mit schnee, die man zu weihnachten bekommt. aber dann haette diese welt wohl keine luft mehr, und du, der du sie am meisten zu beschuetzen suchst, wuerdest sie ihrem ende nahe bringen. das willst du doch nicht, oder?

teil diese welt mit allen, so dass sich so viele wie du dieser stille und lebendigkeit erfreuen koennen.

so etwas waere zu schade nur fuer dich allein.

_______

ashes and snow (USA, 2005, documentary)

* directed by gregory colbert

“avem tara de 90 de ani!

ai stat sa te gandesti cum e sa fii liber? daca vrei sa “simti” ca turist cum e sa nu fii liber, va invit intr-o excursie la chisinau, in fosta provincie a basarabiei, unde limba oficiala este limba romana, dar toti vorbesc in rusa cu tine la statia de bilete, in magazin sau in taxi. acolo am fost de mai multe ori. noi ne agitam pentru 10 sau 100 de lei, nu stim la care dintre cele doua mall-uri sunt reduceri mai mari, ne socam cand trece columbeanca pe langa noi pe strada (a fost recent in urbea noastra cu ocazia balului operei…), dar nu cred ca multi au stat sa sa gandeasca un pic, la 90 de ani dupa aparitia romaniei “mari” pe harta istoriei… cat de norocosi suntem. indiferent de clima politica sau tensiunile economice sau coruptia din fotbal, noi suntem liberi, si europeni! te invit macar sa iti iei jumatate de ora intr-o zi si sa cauti diverse filmari despre viata la chisinau… cea mai ieftina capitala din europa; unde accidentele sunt frecvente la trecerile de pietoni; unde, in mod abuziv, pro tv nu a primit inca prelungirea (normala) a licentei, pentru ca este un post incomod in an electoral la ei… dar orice moneda are doua fete… tu stii spre exemplu, ca are o populatie de 800.000 de locuitori? tu stii ca facand parte din piata ruseasca, oferta si diversitatea de articole vestimentare, mancare si marfa este mult mai mare decat la noi? tu stii ca tigarile sunt de patru ori mai ieftine? fiind roman, poti oricand sa treci granita spre est, fara viza, fara invitatie. chisinau este la doar 3 ore de iasi cu masina. [...]“

richard constantinidi in zile si nopti, editia de cluj, nr. 4 (154), anul VI, 23-29.01.2009

intr-o zi intr-una din saptamanile trecute m-am intalnit cu un prieten la cafea. printre altele am ajuns la concluzia ca avem pistrui pe creier. am hotarat sa impartasim noua descoperire cu unii dintre prieteni (eu prin sms) fara alte explicatii si sa le urmarim reactiile. iata ce-a iesit:

daria: “tu draga, da` ce-i asta? m-ai speriat!”

ciuzi: “adica? ma gandeam ce doamne te-o apucat…ca piticii ti stiu.”

frate-meo: “si cosuri?”

oana: “serios?:-) ai ramas la fel de nebuna…:-)”

sasa: “ejdi nebuna . eu am elefantei care nu se opresc din fugit.”

istrate: “d c? suna-ma daca poti sa vb.”

ioana: “creieru` d vara cu sommersprossen?:p”

fratilor, linistiti-va, sunt bine!:)

“fericirea-i un lucru marunt/ e o aripa care vibreaza/ fericirea-i un lucru mic/ un pitic, ce danseaza.”

ma uitam aseara la un film – avea de toate pentru un film american – albi, negri, heterosexuali, homosexuali, copii, adulti, drama, actiune, romantism – destul scandal si destula “indecenta” pentru un film hollywoodian – nimic deosebit.

dar nu asta e ideea. ideea e urmatoarea – un brabat sta la capataiul prietenului lui pe moarte. acesta observa ca prietenul lui (cel care nu era pe moarte) e nefericit si-i spune:

viata e o portocala.

si asta ce vrea sa insemne?

explicatie:

nu stii bancul cu evreul si fiul sau?

statea copilul in bratele inteleptului sau tata evreu. acesta ii spune:

fiule, viata e o portocala.

peste anti si ani, copilul – acum adult – statea la capataiul inteleptului si batranului sau tata. ce inseamna aasta? intreaba copilul. ce fiule? zice tatal. ca viata e o portocala.

fiule, n-am nici cea mai vaga idee.

concluziile nu sunt greu de tras.

la urma urmei, viata e o portocala. hai sa stoarcem tot ce-i mai bun din ea!

si poate calci intr-un cacat de cioara sau poate-ti calci pe mandrie si iesi cu coada-ntre picioare

(si atunci sigur minciuna – daca mai e si cazul de asa ceva – are picioare scurte)

si poate calci cu stangul

si poate-ti dai cu stangu-n dreptu`

si poate dreptu` ti-e picior de lemn

si poate lemnul e doar o aschie

si aschia sigur nu sare departe de trunchi