elefantii chiar zboara!
si piticii danseazaa fost odata ca niciodata (partea a 3-a)
uite ce s-a gandit puf al nosru. nu stiu daca a fost bine sau nu, dar el si-a zis ca nu vrea sa-si continue povestea atata timp cat e suparat pe lume. el vrea ca viata sa fie o portocala. mare, rotunda si portocalie. cu coaja frageda si cu interiorul zemos si delicios, nici prea dulce, nici prea acru. cu multe vitamine. care iti dau multa energie, asa cum isi amintea el ca l-am invatat eu.
in schimb portocala e mica – seamana mai mult a clementina, si lui puf nu-i plac clementinele pentru ca au prea multi samburi cu care se inneaca – cu coaja zbarcita, si pe deasupra si amara. nici macar nu crede ca are vitamine. poate se imbolnaveste de la ea. si nu e doar portocala asta. si-a luat un kilogram intreg (nu va imaginati voi un elefant care merge la piata sa-i cumpere un kilogram de portocale, e imposibil, dar puf al nostru e special. are puterea de a-i face pe oameni sa-si doreasca anumite lucruri, si in general sunt tocmai acele lucruri de care are el nevoie). da! un kilogram intreg! si toate pareau a fi la fel! si saracul se simtea singur. pe mine nu ma avea, prieteni nu-si facuse inca (mereu e mai timid la inceput, pana isi da greata), portocalele erau amare. trebuia sa inceapa din nou sa scrie.
si dupa ce a stat el cat a stat in austria si s-a bucurat de zapada, de soare, de munti, hauri si paduri, s-a gandit sa se intoarca pe meleagurile natale. si desi ar fi multe de povestit despre ce i s-a intamplat in austria si pe lungul drum inapoi, nu cred ca are acum dispozitia necesara. la urma urmei trebuie sa inghita toate “clementinele” alea si lucrurile nu se anunta prea portocalii in viitorul apropiat.
afara e intuneric. nu e seara. e innorat. sufla vantul. inauntru e curent si tot fum. si tot intuneric. lui puf ii e frica. niciodata nu i-a placut linistea dinaintea furtunii. oare de data asta cum o sa fie? la fel ca data trecuta? mai rau? cat o sa dureze? o sa treaca peste? daca se ascunde iar sub plapuma o sa treaca mai repede? oare o sa reziste casuta lui? (nu v-am spus ca puf are o casuta in copac, asa-i? e colorata, calduroasa si plina cu tot ce ar putea nevoie un elefentel de talia lui puf. doar ca nu stiu cat de rezistenta e la furtuni…) si acum nici nu ma are pe mine. acum nu are pe nimeni care sa-i sopteasca mereu ca o sa fie bine. probabil ca va intrebati acum, daca tot stiu totul despre puf si despre cat de greu ii este, de ce nu merg acolo sa il ajut? sa fiu langa el? ei bine, sa stiti ca nici mie nu-mi e usor. puf mi-a trimis o vedere din austria in care ma anunta ca e bine si ca o sa ne intalnim cand se intoarce in tara. da, dar dupa ce s-a intors nu ne-am intalnit. intr-o zi cand veneam acasa de la facultate am gasit o scrisoare de la el strecurata pe sub usa. puf m-a pus sa-i promit ca o sa-l las sa se descurce singur un timp, ca nu o sa intervin orice s-ar intampla decat daca imi cere el ajutorul. conditia pe care am pus-o eu a fost sa-mi spuna mereu ce i se intampla si daca are nevoie de ceva. pana acum s-a tinut de cuvat si s-a si descurcat de minune. dar acum chiar nu stiu cum o sa fie. stiu ca nu trebuie sa implic. ca trebuie sa stau deoparte si sa “privesc” cum puf al meu se transforma intr-un elefant in toata firea. un elefant in toata puterea cuvantului. un elefant adult. cu suflet de copil.
asteptam vesti de la tine puf.
(p.s. voi ce ziceti sa fac? sa-mi incalc promisiunea si sa merg la el?)
detalii si zambete
detalii. detaliile care te fac sa zambesti. uneori chiar sa razi cu voce tare. si poate ce ceilalti te cred putin sarit de pe fix. sau poate cred doar ca ai ceva prieteni imaginari. tu zambesti in continuare.
in zona piata pacii, in fata la bcu, se plimba zilnic acelasi domn sarmant intr-o pijama cu dungi verticale maronii si albe, cu palaria maronie asortata de minune, cu pantofii lacuiti si le zambeste trecatorilor, care, grabit, merg mai departe.
ieri a fost ziua copiilor in cluj. un bebe gangurea in carucior, plin de el, stapanul universului (universului lui – care deocamdata e olita). o fetita intr-o rochie roz eleganta, prinsa sub piept cu o fundita si cu palarioara pe cap le zambea porumbeilor. un baiat de vreo sapte ani se juca cu o panglica, tot roz, in fata primariei, ca o gimnasta adevarata, un alt baiat de cam aceeasi varsta se juca pe geamul masinii cu o coarda ca de alpinism, un cuplu de batranei se opreste in fata librariei universitatii, domnul se uita la ceas, se gandeste, nu zice nimic, si cei doi merg mai departe tinandu-se de mana, un pisoi negru savalnic se tavaleste in pamantul plin de chistoace din curtea de la bcu, o pisica vorbareata asunsa de privirile noastre ii tot povesteste ceva, ii sopteste doar. si acum cei doi stau la umbra buruienilor de sub brad.
ashes and snow. rezension
wie ein brief, das man heute nicht mehr schreibt
wie ein leben, das man heute nicht mehr fuehrt.
symmetrisch, (ent)spannend, maerchenhaft, rein, lebendig und doch so still. einzigartig.
die einzigartigkeit des filmes besteht erstens darin, dass es so eine struktur aufweist, wie es kein anderes film wagt. es ist ein monolog – wie es der hauptdarsteller und einzige darsteller – auch zugesteht. ein monolog im zeitalter der dialoge, ein brief im zeitalter der e-mails, ein “unbuntes” film im zeitalter der farben, ein film von der rueckkehr zur natur im zeitalter der abkehr von der natur.
eine welt, von der heute fast keiner mehr weiss, ein leben, das heute fast keiner mehr fuehrt, traditionen, von denen heute fast alle vergessen haben, gefuehle, die sich heute kaum einer mehr zu gestehen vermag – nicht einmal zu sich selber.
ein maerchen von mensch und tier, von mann und frau, von vergessen und erinnerung, von gleichgueltigkeit und gefuehl.
eine (perfekte) symmetrie, die ab und zu “gestoert” wird, das aber trotzdem nicht stoerend wirkt, eine (perfekt) runde geschichte, die ab und zu in ihrer vollkommenheit “gestoert” wird.
es ist ein leben fast ohne anfang und ende. die wurzeln dieses lebens stecken irgendwo tief unter der erde vergraben und haben sich inzwischen so weit ausgestreckt, dass heute keiner mehr ihren ursprung zu finden vermag. die erde der wueste ist jedoch trocken und birgt dieses mal keinen brunnen in sich (so wie es bei exupery`s wueste der fall ist). die einst kraeftigen wurzeln verlieren an kraft. sie brauchen wasser. sie aehneln nun einem jeden von uns, der zu vieles gesehen hat. ein leben eines aussenstehenden betrachters, der sich nie einzumischen wagt.
es ist so, als ob du alles sehen wuerdest, dich aber nicht traust, es anzufassen. du traust dich nicht einmal naeher zu kommen, aus angst diese perfekte harmonie (als ob die harmonie auch anders sein koennte) und ausgeglichenheit zu (zer)stoeren. am liebsten wuerdest du sie unter einer glaskugel (ver)stecken, so dass sie nicht einmal der zaertlichste windhauch aus ihrem traum weckt. dann koenntest du sie fuer immer fuer dich behalten, so wie eine glaskugel mit schnee, die man zu weihnachten bekommt. aber dann haette diese welt wohl keine luft mehr, und du, der du sie am meisten zu beschuetzen suchst, wuerdest sie ihrem ende nahe bringen. das willst du doch nicht, oder?
teil diese welt mit allen, so dass sich so viele wie du dieser stille und lebendigkeit erfreuen koennen.
so etwas waere zu schade nur fuer dich allein.
_______
ashes and snow (USA, 2005, documentary)
* directed by gregory colbert
excursie in chisinau
imi rasfoiam agenda. si peste ce dau? un articol din zile si nopti (da! pana si acolo sunt articole ce merita sa fie citite), scris cu cateva luni inainte de alegerile din republica moldova. ia cititi-l si voi:
“avem tara de 90 de ani!
ai stat sa te gandesti cum e sa fii liber? daca vrei sa “simti” ca turist cum e sa nu fii liber, va invit intr-o excursie la chisinau, in fosta provincie a basarabiei, unde limba oficiala este limba romana, dar toti vorbesc in rusa cu tine la statia de bilete, in magazin sau in taxi. acolo am fost de mai multe ori. noi ne agitam pentru 10 sau 100 de lei, nu stim la care dintre cele doua mall-uri sunt reduceri mai mari, ne socam cand trece columbeanca pe langa noi pe strada (a fost recent in urbea noastra cu ocazia balului operei…), dar nu cred ca multi au stat sa sa gandeasca un pic, la 90 de ani dupa aparitia romaniei “mari” pe harta istoriei… cat de norocosi suntem. indiferent de clima politica sau tensiunile economice sau coruptia din fotbal, noi suntem liberi, si europeni! te invit macar sa iti iei jumatate de ora intr-o zi si sa cauti diverse filmari despre viata la chisinau… cea mai ieftina capitala din europa; unde accidentele sunt frecvente la trecerile de pietoni; unde, in mod abuziv, pro tv nu a primit inca prelungirea (normala) a licentei, pentru ca este un post incomod in an electoral la ei… dar orice moneda are doua fete… tu stii spre exemplu, ca are o populatie de 800.000 de locuitori? tu stii ca facand parte din piata ruseasca, oferta si diversitatea de articole vestimentare, mancare si marfa este mult mai mare decat la noi? tu stii ca tigarile sunt de patru ori mai ieftine? fiind roman, poti oricand sa treci granita spre est, fara viza, fara invitatie. chisinau este la doar 3 ore de iasi cu masina. [...]“
richard constantinidi in zile si nopti, editia de cluj, nr. 4 (154), anul VI, 23-29.01.2009
am pistrui pe creier
(ca sa mai schimbam putin registrul – nimic grav, nimic trist:) )
intr-o zi intr-una din saptamanile trecute m-am intalnit cu un prieten la cafea. printre altele am ajuns la concluzia ca avem pistrui pe creier. am hotarat sa impartasim noua descoperire cu unii dintre prieteni (eu prin sms) fara alte explicatii si sa le urmarim reactiile. iata ce-a iesit:
daria: “tu draga, da` ce-i asta? m-ai speriat!”
ciuzi: “adica? ma gandeam ce doamne te-o apucat…ca piticii ti stiu.”
frate-meo: “si cosuri?”
oana: “serios?:-) ai ramas la fel de nebuna…:-)”
sasa: “ejdi nebuna 
. eu am elefantei care nu se opresc din fugit.”
istrate: “d c? suna-ma daca poti sa vb.”
ioana: “creieru` d vara cu sommersprossen?:p”
fratilor, linistiti-va, sunt bine!:)
“fericirea-i un lucru marunt/ e o aripa care vibreaza/ fericirea-i un lucru mic/ un pitic, ce danseaza.”
viata e o portocala
ma uitam aseara la un film – avea de toate pentru un film american – albi, negri, heterosexuali, homosexuali, copii, adulti, drama, actiune, romantism – destul scandal si destula “indecenta” pentru un film hollywoodian – nimic deosebit.
dar nu asta e ideea. ideea e urmatoarea – un brabat sta la capataiul prietenului lui pe moarte. acesta observa ca prietenul lui (cel care nu era pe moarte) e nefericit si-i spune:
viata e o portocala.
si asta ce vrea sa insemne?
explicatie:
nu stii bancul cu evreul si fiul sau?
statea copilul in bratele inteleptului sau tata evreu. acesta ii spune:
fiule, viata e o portocala.
peste anti si ani, copilul – acum adult – statea la capataiul inteleptului si batranului sau tata. ce inseamna aasta? intreaba copilul. ce fiule? zice tatal. ca viata e o portocala.
fiule, n-am nici cea mai vaga idee.
concluziile nu sunt greu de tras.
la urma urmei, viata e o portocala. hai sa stoarcem tot ce-i mai bun din ea!
almanahul cauzelor pierdute (?!)
fiecare sut in fund te aduce cu un pas mai in fata (teoria pasilor marunti de aplicat in cazul asta) – si poate iti trece o pisica neagra prin fata
si poate calci intr-un cacat de cioara sau poate-ti calci pe mandrie si iesi cu coada-ntre picioare
(si atunci sigur minciuna – daca mai e si cazul de asa ceva – are picioare scurte)
si poate calci cu stangul
si poate-ti dai cu stangu-n dreptu`
si poate dreptu` ti-e picior de lemn
si poate lemnul e doar o aschie
si aschia sigur nu sare departe de trunchi
1 aprilie continuu
traim intr-un 1 aprilie continuu
sarim din pacaleala in pacaleala cu aceeasi bucurie cu care sare un copil din balta in balta
deviza noastra e: daca nu-ti spun adevarul, nu inseamna ca te mint
si asa – incet, incet – trece timpul si ne amagim ca ne merge bine. asta poate e un lucru bun. doar se stie cat de mult conteaza autosugestia. daca zici cu voce tare de destule ori, la un moment dat o sa ajungi sa si crezi. poate ca uneori e mai bine asa decat sa te tot lamentezi.
sa fie si asa o pacaleala?
da!
dar e una necesara.
oare asa se poate argumenta si pentru restul pacalelilor? sa fie toate/ mai multe dintre ele necesare?
——–
avem nevoie de saracie, ca sa ne putem/stim bucura cand ne permitem ceva mai mult
avem nevoie de boli, ca sa ne stim bucura cand suntem sanatosi
avem nevoie de razboaie, ca se ne stim bucura cand e pace
avem nevoie de politicieni corupti, ca sa ne stim bucura cand vedem cativa cu mintea limpede
avem nevoie de amenintari, ca sa stim sa ne simtim in siguranta
avem nevoie de rau, ca sa stim sa apreciem binele
ba da` batuti in cap mai suntem!!!
a fost odata ca nicioadata (partea a 2-a)
a fost cam neglijat elefantelul nostru – puf – nu credeti? hai sa nu-l suparam si sa lasam toata lumea sa afle continuarea povestii:
a spus cineva despre el ca “ii place sa umble !, sa marsaluiasca prin colb, ierburi inalte, nameti, paduri nesfarsite,sa se pravale, sa se ridice, sa-l vada si sa se minuneze lumea de forta lui, de cutremurul alergatului lui, de blandetea lui, de nefrica de lighioaie sau o dara de sange ce-i inroseste pielea tabacita, de intelepciunea cu care nu-si pune capu’ cu alte dobitoace- inclus si pamanteni aici”
pai evident ca s-a spart balonasul de sapun. ca doar puf avea nevoie de el doar pentru a iesi din aeroport, pentru a scapa de gazele nocive si pentru a ajunge undeva in siguranta. si unde credeti ca a ajuns el?
pai taman in buricul targului in mijlocul alpilor, sus de tot pe un ghetar, asa cam pe la 3000m altitudine. si doamne cat se mai minuna el de atata zapada – era tanar, sarmanul, si nu stia prea multe despre viata, ca n-am apucat sa-l invat. se minuna de kilometri intregi plini de zapada, de soarele asa de puternic care totusi nu avea destula forta sa topeasca muntii de zapada, de hauri, vai si iara munti, de oamenii aia multi care semanau cu mine si erau totusi asa de diferiti de mine, care alunecau intr-un fel tare ciudat pe zapada. adica nu direct pe zapada, ci pe niste placi – de lemn credea el – care erau pe zapada si tineau in maini cate un bat cu care nu prea intelegea puf ce faceau. mai ciudati erau oamenii care erau pe o singura placa de lemn, fara bete, cu picioarele cumva legate pe placa aia, care se miscau in s pe partie si tot sareau pe niste damburi de zapada.
si la un moment dat, dupa ce s-a minunat si s-a tot incruntat, a vazut ca toata lumea pleaca si zapada ramane singura. a mers si el fuguta dupa ceilalti si, nevazut de nimeni, s-a strecurat intr-un buzunar, ca sa nu ramana singur peste noapte. si l-a tot hurducat. i s-au infundat urechile mari si nu stia ce sa mai faca de durere. nu putea sa planga pentru ca se temea ca nu cumva sa-l auda cineva. nici macar n-a indraznit sa iasa din buzunar de teama. pana cand – gata. masinaria s-a oprit. a iesit – tot neobservat – din buzunar si si-a vazut de drum.
si ce vede el? un satuc sau orasel, nu stia nici el exact ce era, dar un lucru era sigur. asa ceva nu mai vazuse in viata lui. bine, e drept, ca n-a prea fost plecat de acasa, decat de vro 2/3 ori cu mine – in germania, cehia si polonia. dar a avut ocazia acolo sa vada una-alta. dar asa satuc dichisit, curat, verde, colorat de fapt, cu iepurasi de paste si oua pictate peste tot. ciudat. si oamenii zambeau intr-una. de ce oare? la ei nu sunt boli, probleme, saracie? foarte ciudati oamenii astia. si oamenii cu care a coborat erau toti cu placile de lemn in spate, sub brate, in maini, care cum putea. si aici jos era asa de cald, si zapada – pai, nu era deloc!
acum trebuia sa-si gaseasca un loc caldut unde sa doarma pentru ca ii placea aici si voia sa mai ramana cateva zile. oricum era prea obosit si mult prea curios ca sa poata pleca acum mai departe.
sau nici o lumanare..
sunt si eu la fel ca ceilalti. sunt si eu om. ce pot sa fac? ce as fi putut sa fac mai mult? asta e scuza noastra. a tuturor. scuza ca sa ramanem indiferenti. pretindem ca suntem lipsiti de putere, in fata politicii, in fata destinului, in fata saraciei, in fata bolii, in fata a orice ce ne-ar putea solicita “peste masura” si scoate din carapacea indiferentei.
suntem indiferenti. hai sa nu mai vorbesc in numele tuturor. sunt indiferenta!
ce-am facut? n-am facut nimic! ce as fi putut face singura? nimic! asa sa fie o scuza? poate ca da. poate ca asa imi e firea, de ardeleanca getbeget, lenesa, puturoasa pana in panzele albe, neajutorata si incocenta. hatz! nu misc nici un ciolan, pana nu-i musai – vorba aia din bancul cu cainii din ardeal (asa latra ei: n-amu daca-i musai, hau!).
si la urma urmei dupa ce sa misc un deget, nu? tot ziceam eu pe cand eram mai tanara – adica acum un an – ca atunci cand o sa ma fac mare o sa lucrez pentru onu ca sa nu se mai intample atatea porcarii in lume (lasam deoparte povestea cu onu si francmasonii, cu francmasonii si noua ordine mondiala etc.)
sa fim seriosi? la ce bun sa fim idealisti cand realitatea iti arunca nisip in ochi de fiecare data cand incerci sa-i tii larg deschisi. si poate asa e mai bine. taci si rabda! nu renunta la vechile obiceiuri!
stim cu totii ca atunci cand o sa ma fac mare, dupa ce imi termin toate scolile, o sa fiu la un moment dat prinsa in mrejele unei slujbe care imi ofera o asigurare medicala bunicica si un salariu substantial si o sa pun deoparte pentru doua concedii pe an si pentru pensie. si la un moment dat oi fi si eu mamica si de-atunci incolo potopu`. copiii aia or fi centrul universului meu – dupa cum spun altii – si numa` lor sa nu li se intample ceva rau. in rest – cataclisme, razboaie, anarhie – nu-i bai. adica e – o sa ma uit si eu la stiri, uneori revoltata, alteori ingrijorata sau trista sau fericita ca copilasilor mei le merge inca bine.
si atunci la ce bun tot idealismul asta? stim cu totii cat o sa dureze si unde o sa duca. maxim 7 ani si o sa duca la priviri intrebatoare belite in tavan, sentimente de neputinta, de inutilitate etc., poate si o depresie frumoasa, nervi, oboseala, poate si un ulcer – ca gastrita o avem deja – si asa mai departe.
si atunci ma mai intreb – si unde dumnezeu o sa ajungem daca continuam tot asa?
